Diminețile se așează mai pline de viață cu soarele deschizând fereastra.
Mădălina se lenevește fără scop, și-a adus aminte de ea. Încă aude răsunetul vocilor care încearcă să o convingă și o judecă, se pare că puterea ei mai are puțină nevoie de confirmare.
Dar știe deja că retragerea în așezare este locul din care poate privi. Așa că stă, fără să aștepte și fără de grabă.
Reacțiile de altădată, dorința de convingere, lupta de a se afirma și de a demonstra, nimic nu mai apare. Îi este indiferent, pentru că nimeni nu știe. Însă acum nu doar capul îi spune asta ci întreaga ființă nemișcată asemenea unui lac adânc, profund și misterios.
Oare câte concepte ar putea lumea abera pe subiectul acestui lac? Cum s-ar oglindi fiecare în el văzându-și proiecția construcțiilor conștiente sau nu.
Dar dacă ar rămâne muți de tăcerea care se revarsă din infinit lăsând mintea să se cufunde în adâncimi? Atunci oare dreptatea nu ar fi oare expresia unui moment de sinceritate?
Poate că lumea s-ar opri din război atunci când noi ne-am opri în simplitatea unui ”nu știu”, credința unui ”este posibil”, ascultarea unui „mă iubesc”.
Fragment din ”Pe muchie de iubire”